Nu imi pasa

Merg seara cu tramvaiul si ma uit la barbatii si femeile care se intorc de la serviciu (key account manager, maistru, inginer, casiera, etc) cum privesc in jos cufundati in grijile cotidiene ("Am platit intretinerea?", "O fi mancat ala micu'?" samd).

Imi rotesc privirea prin jur, discret, fara sa atrag atentia, si dau cu ochii peste un grup pestrit de liceeni care vorbesc fiecare de ce-i doare; baietii fac glume porcoase, fetele se maimutaresc; ei nu au, in general, probleme legate de existenta cotidiana. Pentru acest segment de varsta, problemele sunt de alta natura ("Ma iubeste?", "Vai, mi-a iesit un cos!", si alte dileme adolescentine). Lor nu le pasa.

Incep sa ma gandesc ca in ciuda diferentelor de varsta, toti se concentreaza pe propriile probleme si sunt in general mai egoisti decat isi dau seama. Pe langa ei trec dezastre, conflicte, cataclisme, dar nimic nu conteaza prea mult in ziua de azi in afara de „sa-mi fie mie si familiei mele bine".

Ma indoiesc ca prea multi dintre ei se desprind de rutina zilnica si incearca sa se gandeasca la incalzirea globala si la problemele care pun in pericol insasi existenta umanitatii pe Pamant, la amenintarea nucleara din Orientul Mijlociu, unde Mahmoud Ahmadinejad indeamna la distrugerea Israelului si pretinde ca are dreptul la tehnologie nucleara, la cataclismele din ultimul timp, cutremurul din Pakistan unde au murit aproape 80.000 de persoane, tsunami-ul produs de un cutremur care a facut intreaga planeta sa vibreze, la atentatele sinucigase din Irak in care si-au pierdut si inca isi pierd viata sute de oameni si la cei ingropati de vii sub tone de mal pe insula Java, sub privirile ingrozite ale rudelor si vecinilor.

Nu o singura data am auzit un concept interesant din partea multor persoane, chiar si oameni din presa: „Nu ne intereseaza subiectul. Atat timp cat nu ne afecteaza pe noi direct, putin imi pasa". Cam la asta se rezuma preocuparea oamenilor fata de altii. Cat timp individul nu este afectat direct, nu conteaza.

Precipitatiile excesive cauzate de incalzirea globala au dus la inundarea unor zone intinse de pe mai multe continente, iar pentru aceasta suntem responsabili cu totii. Asta nu ne impiedica totusi sa ne vedem in continuare de viata noastra linistita. Se intampla la altii, deci totul e bine.

Michael Moore a ilustrat foarte bine acest tip de comportament in filmul Fahrenheit 9/11. La inceput, o mama americana povesteste cu mandrie cum si-a indemnat fiul sa plece in Irak si sa lupte pentru tara si ii critica pe cei care au protestat impotriva razboiului purtat de George W. Bush. Urmeaza scene cu bombardamentele pe care armata americana le-a lansat asupra irakienilor si imagini cu victime si soldati ascultand muzica.

Pentru sfarsit, regizorul prezinta momentul in care familia primeste vestea ca fiul a murit in lupta si ca armata regreta cele intamplate. Femeia este acum revoltata si nu intelege de ce a trebuit ca fiul ei sa moara intr-un razboi stupid, al carui scop e dincolo de priceperea ei. Este un exemplu perfect al ignorantei oamenilor fata de semenii lor. Durerea familiei este incontestabila, dar, din pacate, principiul care ne ghideaza in viata este clar: „Atata timp cat nu ma influenteaza pe mine sau pe familia mea, totul este perfect, presedintele e minunat si tara mea e cea mai buna".

Pentru ca umanitatea sa invete ceva din nenumaratele greseli pe care le-a facut de-a lungul istoriei, ar fi nevoie de un efort intelectual mai mare decat cel implicat in cititul ziarului la sectiunea de externe sau cascatul gurii in fata televizorului la secvente socante.

Din pacate, este improbabil ca vom ajunge vreodata la acest nivel de intelegere si ca vom putea sa evitam vreodata conflictele si animozitatile.

Fara sa-mi dau seama, in timp ce studiez atent oamenii din tramvai si ma gandesc la cat de ignoranti suntem, observ un batranel cu haine jegarite, mirosind puternic a urina, cu un singur ochi si care facea eforturi sa respire, indreaptandu-se greoi catre un domn de pe scaun si intrebandu-l de un local. Scarbit, omul se uita pe geam si il ignora. Batranelul isi roteste privirea in jur, incercand sa gaseasca pe cineva care sa-i raspunda si da cu ochii de mine. Imi dau seama ca m-a ales pe mine sa-i explic. Se indreapta cu aceiasi pasi greoi, pana cand e la vreo 30 de centimetri de mine. Ma izbeste un miros crunt, imposibil de descris, dar pentru ca incerc sa fiu diferit de ceilalti calatori si sa-l ajut pe om, rezist stoic.

Cobor usurat si ma gandesc pentru un moment: "Oare cum o trai sarmanul om?", dupa care imi alung rapid gandul, spunandu-mi: "Da' de fapt, ce-mi pasa mie?"