In calitate de nihilist am tot scris pana acum despre cum se tot duce totul dracului. Ei bine, nu si acum. Pentru ca as fi ingrozitor de ipocrit daca as zice ca pe parcursul weekend-ului mi-a trecut vreun gand negru prin minte. Adevarul este ca m-am distrat pana n-am mai putut. Dupa care am dormit. Cat de mult am putut. Azi e marti dar sa lasam pesimismul. Jumatatea plina a paharului e umpluta de ideea unui weekend care va urma. Despre care nu pot decat sa sper ca va fi la fel de plin si de placut ca cel care tocmai a trecut.
Deci. Vineri. Femei in chiloti (si sutiene, din pacate) la seara speciala dedicata lenjeriei in Kristal Glam Club. Lume putina, muzica tare. Incepe prezentarea de bikini. Costume de baie de la o firma al carei nume l-am uitat. Pe podium defileaza una dupa alta modele. Ca la majoritatea prezentarilor de chiloti desfasurate in spatiul carpato-danubiano-pontic am parte de "super-femei, te uiti fara sa vrei". Doar ca mai sunt si cateva exemplare scapate pe podium din motive deloc evidente. Dar ochii mi se obisnuiesc cu intunericul din club si cu lumina stralucitoare care inunda podiumul si incep sa constientizez ordinea in care detaliile si partile antomice mi se intiparesc in memorie: intai picioarele, fundul, pieptul (la prezentarile de bikini iubitorii de femei care nu seamana cu scandurile au ce vedea, mult mai mult si mai placut ochiului decat la prezentarile de "haine") abdomenele netede cu muschi putin reliefati. La final remarc si fata. Despre costumele de baie nu-mi pot da cu parerea. Tot ce mi-a rams in minte este ca erau fie roz fie albe.
Cel mai paradoxal aspect este ca lumina nu iarta nici cea mai mica imperfectiune a pielii. Poate tocmai de aceea senzatia care se formeaza mental pe palme in eventualitatea unei atingeri a pielii stralucitoare a super femeilor de pe podium este una de amestec de pudra si ulei. Fond de ten probabil, dar atunci nu mi-a venit in minte exact termenul acesta.
Si mai este ciudat cum merg pe podium sacadat, ca niste roboate sexoase. Probabil de la tocurile sandalutelor. Si tocmai cand ma gandeam ca ar fi pacat de tot sa nu admir formele si sa ignor lipsa totala a lascivitatii (problema sine qua non in cazul femeilor imbracate cel mult sumar), apare pe podium Miss Siberia, care se misca unduios, cu alura ei de Nicole Kidman (doar ca deloc frigida si de 1 000 de ori mai vie), o coronita pe cap si imbracata intr-un sutien si o fustita roz.
Mai tarziu, pe parcursul aceleiasi seri, am aflat ca o cheama Masa si ca ii place sa cante la pian. Dar pana atunci mintea mi-a fost la prezentarile de haine de blana la care sunt mult mai multe perechi de sani la vedere decat la o parada de lenjerie. Nu ca m-ar deranja si ca n-as intelege ca totusi fetele nu ar putea sa apara cu sutienul pe post de cravata sau bentita in varful capului. Teoretic vorbind, idealul unui catwalk e sa convinga lumea sa cumpere haine. Si probabil ca femeile nu s-ar repezi sa cumpere costume de baie despre ale caror sutiene nu au decat vagi informatii vizuale.
Ziua doi: sambata ma decid cu greu sa ies din casa. O bere in Frame suna minunat. Doar ca la fata locului lucrurile devin complexe: aflu ca la butoane vor fi Said si Dobrica. Deci prelungesc sederea. Cateva beri si o cafea. La pahar pentru ca duduia care trebuia (teoretic) sa-mi aduca cafeaua la nas in timp ce eu zaceam trantit ca un sultan postmodern pe un maldar de perne e sau nesimtita sau incompetenta. Sau si una si alta. Saracuta nu poate sa care cafea prin club ca se danseaza. Deci abdic din postura de sultan si merg la bar. Comand o cafea. Doar ca la pahar, nu la ceasca (ar fi fost chiar imposibil de translatat prin haosul de pe ringul de dans), deci, pan' la urma, duduia avea partea ei de dreptate. Si totusi, pahar era atat de simplu.
Daca tot am baut cafea, dansez. Pana cand plec la Studio Martin. Unde se desfasoara o seara linistita, cu destul de putina lume cat sa poti respira si sa te poti misca in voie. Terry Lee Brown mixeaza un set irezistibil, asa ca ma alimentez si alienez cu vodca si suc de portocale, fie sub forma de Screwdriver fie separat. Entuziasmul, odata instalat, devine greu de inlaturat. Deci cand petrecerea se termina, ma "anturez" la un party dat intr-un apartament de bloc. De unde plec in cam 10 minute. Nu era destul de amuzant. Din fericire, nu sunt singur si decidem sa ardem si ultimele resurse de energie indusa de alcool pe ultima suta de metri a setului lui Steve Lawler. Deci ne indreptam spre Kristal. Mai este suficienta lume cat sa poata face un haos de nedescris cand, la nici 10 minute dupa ce sosim, Lawler opreste setul. Ei bine, pauza nu dureaza nici doua minute. Lawler se lasa induplecat si pompeaza in boxe un 'sweet dreams are made of this'. Extaziere generalizata. Urmatoarele 50 de minute sunt alimentate de frenezia generala a unui grup de oameni care nu au deloc de gand sa plece acasa. Plecam cu totii candva, in jur de ora 6. S-a terminat, luminile s-au aprins, bodyguard-zii se uita ca de obicei plini de resentimente spre pustimea si hausistii care i-au facut sa stea treji inca o noapte. De parca nu ar fi platiti pentru asta.
Antichitatile nu credeam sa le mai vad. Discutasem plini de elan si curiozitate despre cat de interesant trebuie sa fie, dar sincer nu credeam ca se va mai trezi careva la timp pentru o excursie pana in fata Primariei Sectorului 2. Dar ma trezesc intr-un vacarm infernal: suna mobilul si soneria. Incerc sa fac macar putina liniste. Privirea mi se indreapta spre ceas. Ora 12.25. Iau mobilul cu mine sub paturi si aflu "sunt la usa. Unde dracu' esti? Sun de 10 minute. Hai odata ca se inchide cosmelia cu vechituri."
Ma ejectez cu greu din pat, negociez un sfert de ora de dus si plecam, fara sa-mi fi baut cafeaua, spre Obor. Surpriza este cat se poate de placuta. Bine organizat si amenajat, targul de antichitati contine, cum era si de asteptat, inclusiv vechituri si jucarii din Happy Meal-uri si de toate. Taraba langa taraba. In general, vanzatorii sunt oameni mai in varsta, care se ofera sa te ajute. Asta daca stii ce cauti. Noi nu stiam ce cautam, adevarul este ca eram acolo mai mult pentru atmosfera si cascat gura ca la muzeu in aer liber.
Dar exista oameni mai din partea de sus a clasei de mijloc din Romania (clasa in continua expansiune, daca ar fi sa cred ziarele) care sunt foarte interesati de chilipiruri. Tot aici mi se confirma (din nou) zicala: kitch-ul nu are nici varsta, nici limita. Ursi hidosi sculptati in lemn, vaze si bibelouri gretos de edulcorat colorate in rauri pastel si nuante de verde aproape fosforescent; cativa oameni se uita fascinati la o colectie de caschete de pe vremea celui de-al treilea Reich. Cei mai amuzanti sunt cei care se uita la taraba de langa caschete. La maruntisuri femeiesti. Greu cu curajul de a te uita fix la ce te intereseaza.
Langa un loc in care cineva se plange ca nu stiu ce pumnal este mult prea scump, descoper intr-un maldar de insigne si decoratii cateva piese de pus in piept sau la rever cu Lenin pe diverse fonduri. Cumpar cateva, printre care si cel mai kitchios exemplar (care tocmai datorita gradului de kitchiosenie devine superb, sublim si extraordinar): Lenin pe fond roz sidefiu!!!!
Pe o taraba zac vraiste zeci si sute de poze cu oameni care au murit demult de tot. Langa ele, parca tematic grupate cateva obiecte bisericesti din argint si un pres-papier paralelipipedic in care este prins, ca intr-o rasina, un sobolan cu matele la vedere. Timpul a albit animalul si i-a colorat ciudat viscerele. Ar fi un cadou ideal pentru orice biolog, dar cum nu cunosc biologi ma abtin de la achizitie.
Ultimul lucru care-mi ramane in memorie este o grupare de respectabili membri ai unei satre care vand pe o musama asezata pe asfalt argintarie de folosit la masa. Mostenita din generatie in generatie, banuiesc.
Azi e duminica, ora 14.00, e soare afara si ma duc sa ma culc la loc.
Foto 1...5: Tudor Raiciu
Find us on Google+
